Picaturi

Ma simt obosit. Nu este oboseala aia obisnuita, pe care o resimtit cu totii, dupa o zi lunga de munca. Este ceva diferit, ce iti intra in crapaturile mintii, incetisor, pana cand te cuprinde total.

Serile sunt lungi si fara rost, iar diminetile nu au izbavirea sau sentimentul de nou inceput. Sunt doar ore ce trec necontenit pe ceas. Eu m-am schimbat si am ramas la fel. As avea sute de motive pentru care sa schimb ceva, dar nu mai am nici forta, nici vointa de a o face. Lanturile nu sunt acolo, dar tot le simt greutatea.

Mi-am adunat cioburile, le-am lipit cum am stiut si m-am ridicat din genunchi. Dar m-a stors de tot ce aveam in mine. Si au ramas acolo, doar cateva picaturi de bunatate, iubire si optimist, destinate doar unor persoane pe care poti sa le numeri pe degete. Sunt total apatic fata de lumea de jur. Daca ar arde in flacari imense, as merge pe drum si as arde si eu linistit, fara sa imi pese. Nimic nu m-ar impresiona.

De obicei scapam citind ceva. Dar pana si asta imi provoaca doar plictiseala si uneori greata fata de lumea imaginara. Mor, se nasc si se iubesc personajele si nu ma mai indentific cu niciunul. Sunt doar plasmuiri acum, fara suflet, facute din penita cuiva.

Am momente de fericire doar atunci cand privesc ceva, fara sa-l privesc cu adevarat. Cand mintea zboara libera, fara un scop si fara o tinta. Ca un nebun…