Ma simt obosit. Nu este oboseala aia
obisnuita, pe care o resimtit cu totii, dupa o zi lunga de munca. Este
ceva diferit, ce iti intra in crapaturile mintii, incetisor, pana cand
te cuprinde total.
Serile sunt lungi si fara rost, iar
diminetile nu au izbavirea sau sentimentul de nou inceput. Sunt doar ore
ce trec necontenit pe ceas. Eu m-am schimbat si am ramas la fel. As
avea sute de motive pentru care sa schimb ceva, dar nu mai am nici
forta, nici vointa de a o face. Lanturile nu sunt acolo, dar tot le simt
greutatea.
Mi-am adunat cioburile, le-am lipit cum
am stiut si m-am ridicat din genunchi. Dar m-a stors de tot ce aveam in
mine. Si au ramas acolo, doar cateva picaturi de bunatate, iubire si
optimist, destinate doar unor persoane pe care poti sa le numeri pe
degete. Sunt total apatic fata de lumea de jur. Daca ar arde in flacari
imense, as merge pe drum si as arde si eu linistit, fara sa imi pese.
Nimic nu m-ar impresiona.
De obicei scapam citind ceva. Dar pana si
asta imi provoaca doar plictiseala si uneori greata fata de lumea
imaginara. Mor, se nasc si se iubesc personajele si nu ma mai indentific
cu niciunul. Sunt doar plasmuiri acum, fara suflet, facute din penita
cuiva.
Am momente de fericire doar atunci cand
privesc ceva, fara sa-l privesc cu adevarat. Cand mintea zboara libera,
fara un scop si fara o tinta. Ca un nebun…